Am fost la câteva luni când sa întâmplat focul. Nu era un incendiu mare, dar părinții mei s-au grabit la spatele bucătăriei să-l scoată afară, deschizând ușile din față și din spate pentru a ieși din casă. Am fost pe canapea, chiar lângă ușă, vântul suflat în fața mea. Părinții mei au uitat de mine în graba lor, dar după toate au fost clar, s-au uitat unul la altul în același timp - am auzit această poveste de o sută de ori - să spun, "Unde este copilul ?!"
Când s-au întors în camera de zi, au găsit cățelușul nostru ursul lăsat lângă mine, privindu-se la ușă. Ochii lui erau obsidian, negri ca blana lui, și el stătea paznic peste mine când dormeam. Este puțin probabil ca eu să fi fost răpit sau aruncat în timpul proceselor-verbale în care părinții mei au fost plecați, dar refuzul lui Bear de a ieși în semn a semnalat o vigilență care eludează pe cei mai mulți tutori umani.
La vârsta de patru ani, am arătat mai întâi semne de tulburare obsesivă compulsivă. Mi-am spălat mâinile până s-au deschis, iar după luni de chin și foarte puține progrese, tatăl meu ma dus în parc cu Ursul. Cum câinele nostru se plimbă în noroi, mi-a spus că Ursul nu voia să mă sperii; la urma urmei, nu fusese curajos în timpul împușcării rabiei sale? Am oprit spălarea mâinilor.
Pentru fiecare rană din copilărie, Ursul a fost un remediu. Când părinții mei s-au divorțat, am cerut ca Ursul să rămână cu mine și că numai eu am primit custodia. A dormit în oricare casă pe care am făcut-o în zile alternante.
Ursul a murit pe 22 octombrie 1998, când aveam opt ani. Două zile mai devreme, tatăl meu se așezase la birou, cu Ursul dormind la picioarele lui și scria toate lucrurile pe care Bear mi le-ar fi spus dacă ar fi om. El a explicat mortalitatea, deoarece mortalitatea este pentru un câine, mi-a spus că ma iubit și mi-a cerut pentru a opta oară să nu-mi fie frică. Au fost pagini lungi.
Dar decenii mai târziu, am descoperit că încă nu am ajuns "după Urs". Ursul mi-a salvat viața într-un milion de căi mici și, din acest motiv, rămâne în crăpăturile memoriei mele. El trăiește un loc în mine, care, ca și spatele pleoapelor mele, dispare în clipa în care încerc prea mult să văd. La fel ca și copilăria mea, Ursul este bine cunoscut și îndepărtat.
Văzând mereu fotografii ale ursului, eu mă sperie mereu; ca și cum aș fi îngrijorat că ar fi uitat cum arăta el. Dar frica trece mereu în recunoaștere, iar recunoașterea într-o ușurare atât de totală aproape că doare. Tatal meu imi aminteste inca de atat de des ca "sa fiu ca Ursul", adica "fii curajos".
